De ce bat clopotele IMM-urilor

upa integrare, vor falimenta 40% dintre IMM-uri. Ba nu! Ba vor muri 50%. Sau nu? Acesta era discursul predilect al mediului de afaceri si autoritatilor romane, panicate de intrarea in Uniunea Europeana. Toata lumea se grabea sa avanseze statistici alarmiste dar realitatea a demonstrat ca lucrurile nu au stat nici pe departe atat de fatalist. Acum, estimarile sunt din aceeasi categorie: criza va omori 50% din intreprinderile mici si mijlocii din Romania. De fapt, ce zic toate aceste estimari: ca piata, fie ea concurentiala sau in declin, omoara companiile.

Pentru oricine cunoaste regulile unei piete libere, acest argument nu poate sta insa in picioare, din mai multe motive: in primul
caz, al pietei comune europene, ar insemna ca falimentul poate fi adus fie de concurenta neloiala, fie de concurenta in stare pura. Si cum organismele europene sunt adevarate resorturi protectioniste pentru o strare de concurenta care tinde spre o perfectiune non-libertariana, inseamna ca singura problema este chiar la concurenta de pe piata. Ori in acest caz, companiile - fie-mi iertat - nu ar trebui decat sa se intrebe: nu am oare o problema cu managementul propriei mele firme?

Sa revenim insa la ce se intampla acum, in perioada de criza. Ministrul IMM-urilor da urmatoarele argumente pentru care cateva zeci de procente dintre IMM-isti nu vor rezista: reducerea cererii interne si externe, lipsa de lichiditati pe piata si lipsa de conditii de creditare. Cu alte cuvinte, vor muri nu pentru ca ar avea ele vreo problema, ci pentru ca dincolo de gardul firmei se intampla lucruri incontrolabile. Adica, "imi pare rau ca practicati cel mai bun raport calitate-pret, ca ati investit, ca aveti oameni pregatiti in companie
sau ca nu aveti urma de datorie, dar va trebui sa muriti". De ce? Pentru ca este la moda
.

Si asa, multi directori de firme din Romania merg pe mana analistilor, se asteapta din clipa in clipa sa isi dea firma ultima suflare si incep sa blocheze salarii, sa dea oameni afara, sa nu mai faca investitii, sa nu mai creada in profit. Rezultatul vine rapid: lipsa oamenilor se vede in productie si calitatea
ei, vanzarile scad, veniturile nu mai asigura returnarea creditelor. Si da, dincoace de gard incepe sa miroasa a faliment.

Care argument ar mai fi in sprijinul decesului celui mai mare contribuabil la buget, adica al intreprinzatorului mic? Desigur, cel care spune ca falimentul rezulta si din conditiile impuse firmelor de catre organisme de reglementare. Cel mai proaspat este cel care interzice micilor producatori de lactate sa isi vanda produsele fara eticheta si ambalaj. Metoda este complet gresita doar analizand-o din paradigma unei piete complet libere, fara reglementari, in care comerciantul poate vinde si noroi daca are cumparatori pentru asta. Aici avem, insa, o piata in care concurenta nu este facuta in avantajul vanzatorului, ci al cumparatorului.

Si cum concurenta nu se naste spontan, asa cum se intampla pe piata libera, ea creeaza un cadru al castigului potential pentru toti participantii de pe piata. Cu alte cuvinte, parafrazarea zicalei "cine a fost mai intai: oul sau gaina", isi gaseste aici raspunsul – intai a aparut piata, iar concurenta este un contract "semnat" intre participantii la piata. Si cum aceasta competitie implica acum jucatori puternici din tot spatiul european, pare o copilarie argumentul de genul: "de ce sa punem branza in ambalaje daca noi din mosi-stramosi am vandut-o in lighean?" Iar dupa ce isi pune o intrebare ca asta, ciobanasul mioritic va exclama resemnat ca il sufoca ciobanasul european.

Un alt punct de vedere este ca falimentul ar rezulta din birocratia care impiedica accesarea banilor europeni. Acest argument este, probabil, cel mai puternic in sprijinirea ideii ca factori externi duc la sufocarea firmelor. Cu toate acestea, daca s-ar face un sondaj intre cele 600.000 de firme din Romania cu privire la cate dintre ele s-au interesat de accesarea acestor fonduri, de training pentru scrierea de proiecte, de platirea unor consultanti pentru a cere finantare europeana, probabil ca nu s-ar mai arata cu degetul spre birocratie, ci chiar spre managerii firmelor.

Dar ce inseamna de fapt o cifra reala - ca in 2008 au dat faliment la nivel national aproape 9.000 de firme, cu 65% mai multe decat in 2007? Inseamna ca nu au disparut nici macar 2% din numarul total de IMM-uri care functioneaza in Romania. Probabil ca, dintre cei falimentari, multi nu mai aveau activitate de ceva vreme sau erau firme care apartineau unor oameni de afaceri care mai aveau cateva firme pe langa cea la care au decis sa renunte pentru a muta activitatea pe o alta. Nu mai zicem de cazuri precum emigrari, pensionari sau, de ce nu, lehamite drept cauze de disparitie pentru unele companii. Concluzia este simpla: datele reflecta un ciclu firesc de disparitie a unor entitati de pe piata.

La toate nedumeririle intreprinzatorilor ca, de fapt, nu piata le pune piedica, ci chiar ei o fac cand vine vorba de propriile afaceri, voi incerca sa dau un raspuns pentru cea din urma afirmatie.

Sa luam exemplul unei firme oarecare din Romania care este in plina dezvoltare, depasind stadiul de firma cu un birou si doi angajati. Asadar, o firma de acest fel trebuie sa se decida care este formula de management pe care o va aplica. Problema apare cand compania oscileaza intre antreprenor si manager, o separatie care tine de cultura de business si care in Romania nu a existat mai deloc.

Antreprenorii de la noi nu stiu sa faca trecerea de la intreprinderea individuala si societatea in care ei erau si patroni si femei de serviciu, faceau si contabilitate si vanzari
, spre o firma in care ar trebui sa existe o impartire clara a acestor „meserii”. Asadar, intre antreprenor si manager se poate duce o competitie surda care poate vlagui compania care ii “gazduieste” pe amandoi. Unii antreprenori pastreaza atitudinea de manageri chiar daca au angajat pe cineva in aceasta functie, in timp ce unii manageri uita de faptul ca societatea din care fac parte nu este “inventia” lor si isi aroga decizii fara sa isi consulte “patronul”.

Asadar, principala problema a firmelor de la noi este ca si-au pus toate bazele intr-un singur sens al dezvoltarii: cea externa, uitand ca legea economiei de piata ofera si alternativa dezvoltarii firmei din interior, independent de conjunctura pietei si posibile fuziuni. Cu alte cuvinte, IMM-urile mor in timp ce „parintii” lor se uita in zare, asteptand un leac miraculos, eventual din afara firmei lor.